# a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

Versuri O moarte a iubirii- poezii filozofice de dragoste
- Sorin Cerin

trimise de DanaDana.

Nu L-am întrebat niciodată,
pe Dumnezeu,
de ce i-a pus Lacrimii dalta în mână,
ca să cioplească cu ea,
trupul rece şi inert,
al Inimii de Piatră,
a Destinului,
pe care suntem obligaţi,
să o purtăm cu noi,
în piepturile fiecăror Clipe,
care ni se sfărâmă,
pe buzele îngheţate ale Privirilor,
rostite fără oprire,
de către Durerea,
la masa căreia am fost invitaţi,
să ne reîntâlnim cu Viitorul,
atât de înfometat,
de Simţămintele noastre,
încât,
părea că nu ne observă,
printre Înghiţiturile lacome,
unde,
ni se sfârşeau Anii,
în care încă ne mai adăposteam,
Zâmbetele unor Regăsiri,
despre care,
până şi cănile de pustiu,
ale Iluziilor Regăsirii,
ne-au reamintit,
de Setea amară de noi înşine,
pe care trebuia să ne-o potolim,
sorbind,
până la ultima picătură de Suspin,
îndatorat şi el,
cu,
O Moarte a Iubirii.

Buchete întregi de Lacrimi,
înmuguresc disperate,
pe Ridurile tot mai adânci,
ale Aşteptărilor,
pentru a fi dăruite Amintirilor,
de către Cuvintele prăbuşie,
în Neantul fără de sfârşit,
al Speranţelor,
care încă ne mai caută,
Trecutul,
despre care,
nici noi, nici ele,
nu ştiam,
că a fost înmormântat,
în Cimitirele noastre de Cuvinte,
pline acum,
de buruienile otrăvitoare,
ale Iluziilor Vieţii şi Morţii,
unde niciun Sentiment,
nu a mai venit,
să le sape vreodată,
până au ajuns,
să ne năpădească,
întreaga Menire,
într-atât,
încât oricât de mult am dori,
să ne reclădim,
Nemurirea Iubirii,
nu vom reuşi nimic altceva,
decât să întrezărim,
Non-Sensurile Existenţei,
printre florile veştejite,
cu petale de Vise pierdute,
ale căror Primăveri,
ni le dăruiam,
undeva-cândva,
din Simţămintele Nemărginirii,
descompuse,
acum,
despre care numai Durerea,
care ne însoţeşte,
Pustiul Singurătăţii,
ne spune,
că ar fi aparţinut,
Adevărului Absolut,
obligat şi el,
fără să ştim atunci,
propriului nostru Destin,
cu,
O Moarte a Iubirii.

A câta oară,
pe faţa Lacrimii tale,
se prelinge Sufletul meu? ,
încercând să te reîntâlnească,
la porţile unei Eternităţi,
despre al cărei trup,
nu ştiam că a fost tăiat,
de Timpul Nimănui,
pentru a fi adusă ca ofrandă,
Durerii,
rătăcită printre Aripile de Plumb,
alături de care am zburat,
împreună,
la naşterea primei noastre Întâlniri,
cu Destinul,
al cărui trup greu şi surd,
abia mai reuşea,
să ne aducă,
din Infernul Înstrăinării de noi înşine,
Ţărâna unor Gânduri,
apăsătoare, reci şi indiferente,
în care urma să locuim,
pe tărâmul acestei Lumi,

a Deşertăciunii,
pe care nu am reuşit niciodată,
să o convingem,
că putem dansa,
împreună cu Fericirea,
până la ivirea Zorilor Nesfârşirii,
aduşi de Lumina Divină,
odată cu strălucirea căreia,
ne-am fi înveşmântat,
Dragostea,
pentru care Absurdul,
ne-a obligat,
să îl răsplătim,
cu,
O Moarte a Iubirii.

Nimic nu poate înlocui,
Libertatea de a fi noi înşine,
chiar şi atunci când naufragiem,
pe valurile de sânge,
ale Apusurilor,
din care ne-au fost clădite,
Zilele fără adăpost,
ale Sufletelor,
atâtor Amăgiri,
care ni se pierd,
în nopţile lungi şi reci,
fără nume,
ale Sentimentelor,
rătăcite,
pe drumurile fără de întoarcere,
ale Uitării,
din care Promisiunile deşarte,
ale Stelelor căzătoare,
ne-au luminat,
doar feţele întunecate şi indiferente,
ale acelui Neant,
care ni se scurgea,
prin venele Gândurilor,
şi care ne spunea,
că fiecare trebuie să plătim,
Păcatul Originar,
al acestei Lumi a Nimănui,
care ar fi iubit vreodată,
mai mult decât Dumnezeu,
Seninul propriului ei Cer,
pierdut acum în Ochii Amintirilor,
propriilor Sentimente,
înecate în Sufletele Lacrimilor,
vărsate de Cuvintele Pustii,
ale Iluziilor Fericirii,
pentru care suntem obligaţi,
să plătim,
cu,
O Moarte a Iubirii.

Alergăm pe Orizonturile Întâmplărilor,
atâtor Simţăminte,
pe care nu le putem atinge niciodată, cu pălmile Trecutului,
fiindcă s-au pierdut,
pentru totdeauna,
în ceţurile dense ale Zorilor Nimănui,
pe care ni-i respiră Singurătatea,
în Dimineţile friguroase,
îmbrăcate cu Tăcerile groase,
ale Mormintelor,
propriilor noastre Strigăte Surde,
la tălpile cărora ne-au îngenuncheat,
Inimile Zilelor,
ce ne-au fost date,
ca să bată în piepturile,
Eternităţilor de Clipe,
pe care le-am traversat,
pentru a se opri,
din drumurile lor,
către Necunoscutul Absurd,
pentru a ne spune,
că tot ce mai avem de plătit,
este,
O Moarte a Iubirii.

Încotro,
ne îndreptăm Aripile frânte,
ale Lacrimilor,
pe obrajii cărora,
ni s-au prăbuşit Visele,
care s-au prelins,
tăcute şi uitate,
pe bolta,
atâtor Sentimente,
devenite peste Noaptea,
propriilor noastre Inimi,
Stelele Căzătoare ale Viitorului,
în braţele de nori ale căruia,
ne pierdem,
Amintirile,
unde Non-Sensurile Existenţei,
ne-au întrupat,
tot ce a mai rămas din Dragostea,
atât de râvnită,
de către Păcatele Originare,
ale unui Dumnezeu străin şi rece,
dar avid,
după tot ce aveam mai de preţ,
şi anume,
Iubirea,
pe care nu i-o puteam răscumpăra,
decât numai,
cu,
O Moarte.