# a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

Versuri Am crezut în nemărginirea iubirii
- Sorin Cerin

trimise de DanaDana.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
alergând pe ţărmurile fără de sfârşit,
ale Inimilor noastre de Jar,
despre care nu ştiam că se zvârcolesc,
în apele tulburi,
ale Iluziilor Vieţii şi Morţii,
stingându-se încet,
sub Cerul de Plumb,
al unui Timp,
ce ne strivea cu indiferenţa lui,
până şi Eternitatea Clipei,
în care ne ascundeam,
Fericirea.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
fără să observăm,
cortegiile funerare ale Speranţelor,
ce se îndreptau abătute,
spre Cimitirele de Cuvinte,
ce ne erau dăruite cu dărnicie,
de Orizonturile de gheaţă,
ale Zâmbetelor unor Vise,
ale căror aripi ni se prăbuşeau,
la tălpile Neputinţei,
de a rămâne împreună.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
cu toate că eram sufocaţi,
de valurile Compromisurilor,
care ne loveau fără milă,
Privirile căzute la tălpile unei Lumi,
care ne obliga,
să fim sclavii,
unor Non-Sensuri ale Existenţei,
Păcatelor Originare,
care ne cereau,
să ne lăsăm înfrânţi,
înaintea unui Dumnezeu,
care nu era al nostru,
şi nici măcar al Străinului,
din Sufletele Gândurilor noastre.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
de câte ori am îmbrăţişat,
Florile de Lacrimi ale Promisiunilor,
prin trupurile cărora am mers,
ţinându-ne de mână,
Adevărul Absolut,
în flăcările căruia,
ne-am aruncat conştienţi,
că ne vom mistui,
de dragul Sentimentelor,
ce ni se topeau,
fără voia noastră,
pe Steaua căzătoare,
a Zorilor Singurătăţii,
unde am rămas încarceraţi,
împreună cu Disperarea,
ce caută şi acum,
o licărire de Lumină Divină,
în tumultul,
de Întuneric al Destinului.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
crezând că astfel vom zbura,
deasupra tuturor Suspinelor,
în ale căror furtuni de Simţăminte,
naufragiem continuu,
zdrobiţi de Norii cenuşii ai Orgoliilor,
atâtor Şanse care ne închid în carapacea,
unui Strigăt Surd,
de unde nu mai reuşim să ieşim,
decât după ce ne-am plătit datoria,
faţă de Moartea,
care ne vrea Despărţiţi,
de tot ce poate însemna,
Nesfârşire.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
de câte ori,
ningea cu rădăcini de Amintiri,
ce ne troieneau Viitorul,
tot mai greu şi împovărat,
de fiecare frântură de Respiraţie,
pe care o lăsasem,
pe iarba crudă a Îmbrăţişărilor,
fără să o aruncăm,
la coşul de gunoi,
cum ne obligă legea Absurdului,
privind curăţenia în spaţiile publice,
destinate Deşertăciunilor.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
părăsindu-mi steaua,
ce-mi mistuia simţămintele,
crezând că doar aşa,
voi reuşi să te am alături,
pe Calea spre Absolut a Viitorului,
doar că aceasta s-a dovedit,
a fi recunoscătoare Uitării,
în care mi-am înveşmântat,
Zilele fără adăpost,
ce mi-au mai rămas de trăit,
din ale căror Inimi de Piatră,
mi-am sculptat,
chipul tău Iubire.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
spunând că nu ne vom putea răci,
de noi înşine,
că Sentimentele ne vor apăra,
de virusul Deşertăciunii,
dar cu toate acestea,
am început să strănutăm,
stropii reci şi îngheţaţi,
ai Zorilor tuşiţi din pieptul sufocat,
al unei Speranţe,
ce devenise indiferentă,
dacă vom rămâne sau nu,
Împreună,
fără niciun ţel,
înaintea Iernii Privirilor,
ce se apropia cu Paşi repezi,
peste Vorbele-n Vânt,
pe care ni le rosteau,
Sufletele descompuse,
ale Eternităţilor de Clipe ucise,
fără niciun rost,
de către Moartea,
ce ne aştepta lacomă,
şi înfometată de Focul Sacru al Iubirii,
ce încă mai mocnea,
prin venele Destinului,
pe aripile cărora zburam,
fără să ştim că se vor frânge,
atât de curând.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
înotând nebuneşte,
spre ţărmul Ochilor de Vis ai Perfecţiunii,
ce ni se scurgea prin venele Dorului ancestral,
de a rămâne mereu împreună,
chiar dacă ştiam,
căt de alunecoasă poate fi bolta Promisiunilor,
de pe care cad stelele căzătoare ale Fiinţei,
pentru a se lovi inconştiente,
de asfaltul negru şi plin de gropi,
de prin Cimitirele de Inimi,
al acestei Lumi a Nimănui,
în care ne-am trezit,
Întâmplător,
fără a avea vreo altă vină,
decât aceea prin care,
am devenit o parte,
din Visul unui Dumnezeu,
al Păcatelor Originare.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
lovind cu tărie Copacul Cunoaşterii,
Iluziilor Vieţii şi Morţii,
pe care l-am doborât în cele din urmă,
negând tot ceea ce mă înconjoară,
sperând să te regăsesc,
în Neantul indiferent al Vălului,
ce-mi acoperea pleoapele Aşteptării,
despre care nu ştiam,
că era legată de fruntea Durerii,
cu Non-Sensurile Existenţei,
de care fugeam,
ajungând până la urmă să mă spăl,
cu valurile înfiorătoare ale unei Singurătăţi,
pe care nici unul dintre Infernurile Disperării,
nu ar dori-o,
pe tărâmurile lor.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
lăsând-mi carnea Anilor de Dorinţe,
să fie sfâşiată de fiarele Nopţilor crude şi lungi,
în oglinda cărora nu-ţi puteam desluşi chipul,
tot mai pierdut în bezna Sufletului meu,
ce se înmormânta prin Cimitirele de Cuvinte,
pe care ni le rostisem în cele din urmă,
Străinului nostru Subconştient,
a cărui iertare nu o vom putea primi,
decât dacă îl vom redescoperi vreodată,
pe Orizonturile Viselor,

care simt cum ni se prăbuşesc,
prin venele tot mai sparte,
prin care ni se scurge Timpul,
pe care Moartea,
îl înstrăinează tot mai mult de noi.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
deşi am căzut în Urma adâncă a Durerii,
lăsată de Paşii indiferenţei Tale Doamne,
în ţărâna în care mi-am întrupat Destinul,
ca să fie mistuit de Flăcările Singurătăţii,
despre care ai crezut,
că vor prinde rădăcini,
prin Icoanele Suferinţei,
atârnate pe Zidurile ruinate,
ale Catedralelor de Speranţe deşarte,
ferecate cu legităţi,
tot mai străine şi descompuse,
de ceea ce am fi putut deveni,
alături de o Iubire,
ce nu ar fi cunoscut,
Moartea,
înflorită din Păcatul,
Creaţiei Greşite,
care ne desparte mereu acum,
unul de celălalt.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
pariind pe ruleta Fericirii,
despre care nu ştiam că este măsluită,
de un Dumnezeu al Absurdului,
ce face de fiecare dată în aşa fel,
încât să iasă câştigătoare,
doar Moartea,
cu toate că până şi zarurile Despărţirilor,
au fost pierdute în praful ucigător al reîncarnărilor,
în Deşertăciunea unei Fatalităţi,
pe care suntem obligaţi să o bem,
din cănile de pustiu,
ale Prezentului continuu.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
din trupul căreia ni s-a ridicat,
tot mai viguroasă şi neînţeleasă,
Amintirea,
căreia nu-i crescuseră până atunci,
spinii otrăviţi ai Regretelor,
din care Destinul ne-a împletit,
funii cât mai groase de Fraze,
pe care să le legăm strâns,
la gâturile suple ale Înţelesurilor,
atunci când ni se sinucid,
spânzurându-se de fiecare dată,
în braţele Zorilor pustiiţi,
de către o nouă Remuşcare.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
zidind pe prispa Credinţei,
a tot ce poate fi mai bun în noi,
statuia Libertăţii de Sine a Absolutului,
care ne-a fost furată cu repeziciune,
de Absurdul aceloraşi,
Non-Sensuri ale Existenţei,
despre care credeam,
că sunt parte din trupul perfect,
al Luminii Divine a Adevărului,
atunci când ne priveam,
în oglinda denaturată,
a Iluziilor Vieţii şi Morţii,
care mai apoi,
ne îndemna să ne îndoim,
de tot ce putea fi cu adevărat frumos în noi.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
chiar dacă săgeţile Dorinţelor,
înfipte în Inimile de Furtuni,
ale Gândurilor,
se frângeau sub greutatea Neîmplinirii,
a cărei Noapte de Speranţe,
îşi vărsa Întunericul Singurătăţii,
printre Ridurile tot mai adânci,
ale Absurdului,
în apele învolburate ale căruia,
ne înecam Suspinele,
din Privirea Viitorului,
tot mai dese şi sălbatice,
scoase de strigătele surde,
ale Privirilor,
ce nu mai aveau de cine să se reazeme,
atunci când cădeau inconştiente,
pe drumurile fără întoarcere,
ale Morţii unei Iubiri,
ce se înfiripase în noi.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
chiar şi atunci,
când am deschis larg,
Ferestrele sparte ale Speranţelor,
culegând din cioburile lor,
toate Ospiciile Compromisurilor,
în care ne-am tăiat,
şi-n care ne zac,
Cuvintele ce-au înnebunit,
atunci când au fost descoperite,
de către Dumnezeul Nimănui,
prin şanţurile Pălmilor unor Destine,
ce nu vroiau să ne lase,
ca să rămânem împreună,
fiindcă i-am fi încălcat,
Poruncile biblice,
pe care I se sprijină,
Păcatele Lui Originare.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
cu toate că mă rătăcisem,
printre aripile frânte ale Remuşcărilor,
ale căror rădăcini de Primăveri false,
creşteau adânc în Frigul Viselor,
din sângele Apusurilor,
care se pierdeau în Ridurile,
unei Toamne târzii,
care mi se scurgea,
prin venele Disperării,
de a împărţi acelaşi ţărm,
cu Singurătatea,
al cărei venin sunt obligat să-l sorb,
de câte ori vreau să mă regăsesc,
în Ochii Amintirii tale.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
deşi îmi clădeam fără să vreau,
propriul eşafod al Simţămintelor,
pe care să renasc,
încercând să deschid,
Calea altor Lumi,
fără Inimi de Piatră,
din care să ne sculpteze Timpul,
Statui ale Durerii şi Disperării,
pe care suntem nevoiţi,
să le aşezăm de fiecare dată,
sub fereastra Regăsirii de noi înşine,
tocmai ca să ne umbrească Privirea,
din care să nu putem îmbrăţişa,
Adevărul nici unei Lumini Divine.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
căzând le nesfârşit,
în Umbrele Urmelor tale,
Iubire,
din Ochii cărora,
mi-am făurit un Crez,
despre care nu credeam,
c-ar fi dorit să ne fure Moartea,
ca să alerge cu ea,
undeva în depărtările ce nu pot fi măsurate,
ale Inimilor noastre Jar,
unde să o topească odată pentru totdeauna,
transformând-o într-o stea,
care să cadă mereu,
dar niciodată peste Destinul nostru.

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
pălmuind Trecutul întrupării,
în Păcatul Originar,
până când din obrajii palizi,
ai Timpului Nimănui,
au început să înflorească,
trandafirii Speranţelor,
Dragostei noastre,
din Visele căreia,
ţi-am împletit cunună,
de Adevăr Absolut,
despre care n-aş fi crezut vreodată,
că ne va fi aşezată pe fruntea Durerii,
pentru a fi crucificaţi de către Destin,
pe Inima rece a Morţii,
care este tot ce a mai rămas,
din Eternitatea noastră de Clipă,
pe care am numit-o,
undeva-cândva,
Iubire.