Mi se opreşte ţipătul în gât,
Durerea însăşi devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale şi morminte.
Încă dansează flăcări pe pereţi
Alimentate de coşmarul morţii;
Unde sunteţi copii, unde sunteţi?
Părinţii vă aşteaptă-n faţa porţii.
Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alţii se luptă cu durerea vie,
Însă părinţii-n plânsul colectiv
Sunt TOŢI marcaţi de-aceeaşi tragedie.
Sunt toţi pătrunşi de-acelaşi gol imens,
Fie că-şi poartă paşii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!
Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Şi-această neputinţă mă răpune,
Dar, totuşi, aş putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.
Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetăţenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.
Şi-n dragostea ce-o ai Tu pentru toţi,
Şi-o-mparţi ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poţi,
Şi vindecarea Ta şi mântuire!