Astfel, ambiguitatea formulării, plasată într-un prolog liric este un clișeu ce aspiră la moartea propriei condiții generice, un simplu apanaj al filozofilor de rând, al celor care supraestimează relevanța propriilor crize existențiale, adesea dovedindu-se a fi doar un conglomerat respingător de introspecții puerile. Așa se încheia și ultima casetă funcțională pe care Hara a găsit-o pierdută într-un supermarket abandonat. Exprimarea pompoasă și alambicată de cuvinte total arhaice a epocii în care aceasta s-a născut. O oboseau tonul sec și fals entuziast al unui comentator de literatură din perioada sovietică. Accentul puternic slav și decăderea, preț de câteva secunde al semitonuri benzii îi confereau har și ușoară stare de anxietate. Dar asta era ultima modalitate rămasă de a lua contact cu vechea civilizație. Hara se născuse în mileniul trei, undeva la răsăritul Europei, cu aproximativ 60 de ani după colaps. Micile comunități tribale ce s-au întors la vechile principii ale mecanicii lui Newton au săpat involuntar Dar mormântul a ceva ce oamenii trecutului au numit inteligența artificială. Temporalitatea nu este precisă, dar poate fi apreciată la finele secolului 22. Har avea 21 de ani, un metru 76. Nuanța părului era de un șaten deschis, acompaniat de pigmentul verzui al ochilor, specific popoarelor europene estice. Structura craniană era armonioasă, având pomeții ușor proeminenți, fără leziuni ereditare, aspect rar într-o epocă a nașterilor insalubre, a a*********r eșuate și a degradării treptate a organismului uman. Din ce în ce mai evidentă, de la generație la generație. Avea un corp suplu. Pielea avea o textură fină, însă plină de cicatrici și pe alocuri bătătorită. Era atât de albă încât putea fi observată limpede nuanța aprinsă de mov pe care universul ei vascular o avea. Privirea ei avea o agresivitate familiară, chiar ancestrală. Amintea de un arhetip feminin antic, desprins parcă din triburile pre-creștine din Scandinavia. Avea un vocabular precar, primitiv, având în vedere că majoritatea surselor de lectură sau documentare au dispărut ori s-au degradat, totuși aveau o gândire abstractă, un mecanism de percepție ce consta într-un sincretism dintre relativizarea propriei existențe. Dispunând de intuiție cronologică rațională, fiind conștientă de faptul că acum mult timp lumea era cu totul altfel. Hara locuia la periferia unei suburbii, așezat într-o zonă muntoasă, fiind la kilometri buni de cea mai apropiată metropolă. A trăit alături de părinți până la 19 ani, atunci când mama ei s-a sinucis, la o săptămână după ce tatăl a murit în urma unei lupte. Îmbibat în urlete ascuțite și lacrimi necontrolate ce rupeau de la rădăcini acea imagine a bărbatului puternic și demn pe care a avut-o cândva. Cu infecțiile netratabile declanșate de consumul de m*****ă era un fenomen răspândit între oamenii vremii, nemaiexistând vreo autoritate statală care să ofere doza săptămânală de consolare spirituală, avraamice maselor slabe, predispuse la consum și autodistrugere prin hedonism. Astfel, au apărut diverse rețele locale de dealeri, la rândul lor surprinși de ușurința cu care se putea realiza un astfel de drog. Semi sintetic, utilizând produse industriale obținute din sutele de fabrici și termocentrale abandonate. Drogul apăruse în suburbia respectivă în urmă cu cinci ani, iar în numai șase luni mai mult de jumătate din locuitori au devenit dependenți. Pe stradă ori în propriile case zăceau cadavrele consumatorilor, fosforul roșu din compoziție mâncând până la măduva oaselor carnea, grăbind astfel procesul de putrefacție. Era printre ultimele zone afectate de consum, fiind printre singurele care mai dispuneau de un sistem energetic, o structură de metal ce a servit cândva drept container militar, acum improvizat într-o stație de energie electrică bazată pe baterii termice cu sare topită, care părea că își anunță definitiv sfârșit. În lipsă de resurse și persoane care să-l întrețină, niciodată nu și-a putut explica ceea ce a simțit atunci când părinții ei au murit. Știa că modul în care percepea fizicul și metafizicul nu corela cu principiile primare cu care a fost involuntar instruită de către oamenii cu care a fost forțată să conviețuiască. Adesea obișnuia să privească lung de la etajul casei, un pastel simplu, dar ieșit din comun, de complex. În paralel, un demers ciclic, al cărui principiu de funcționare logistic era însuși paradoxul, contradicția. Admira cu un zâmbet subtil, de care nu-și dădea seama cum doi pui de pisică ciufuliți cu mici pete de carne vie de la o formă ușoară de dermatită, se jucau pe câmpul gol și uscat din fața curții, acompaniați de niște munți ale căror vârfuri erau acoperite de același cer veșnic înnorat. Era fascinată. Le observa cu atenție mișcările subtile ale membrelor. Intensitatea frecvențelor sunetelor, le imortaliza în subconștient, iar preț de câteva secunde le clasifica. Apoi ierarhiza, încercând să concluzioneze care este ființa superioară cu aceeași viziune. Admirat și incinerarea părinților ei, încerca să estimeze prin comparație cuantumul de straturi de piele carbonizate pe minut. Stătea dreaptă în fața focului cu o privire neutră, fiind înconjurată de întuneric, fără vreo altă sursă de lumină, pe câmp fiind parc înconjurată de un vuiet de infinit de antimaterie armonică. Un cosmos mort. Sunetul produs de ardere avea sens, gust, ritm. Remarca cum anumite scântei aveau un semiton mai jos decât celelalte. Astfel. Ținea minte acel sunet, încercând să-l repete în memorie, așteptând și alte scântei. Cu frecvențe diferite să intre in simfonie, reușind să creeze o linie melodică. Nu era prima oară când vedea oameni murind de-a lungul copilăriei. Obisnuia mereu să vadă câte o persoană muribundă într-un colț izolat. Unul dintre ei avea piciorul recent amputat, cu jumătate de față, mâncată de toxinele m*******. Repetând obsesiv un fragment dintr-o rugăciune ortodoxă. Harei nu-i era lehamite să se holbeze fără a încerca să sublinieze acțiunea. I se părea atât de patetic. Știa că și-a făcut-o cu mâna lui. Știa că e doar o scânteie care s-a auzit mai puțin decât restul. Că este doar un pisoi mai timid, cu o formă de dermatită mai agresivă. Hara avea o slăbiciune intrinsecă pentru moartea operelor de civilizație. Niciodată n-a putut face abstracție de caracterul patetic al creației umane. Bisericile, moscheele sau sinagogile ardeau în ochii. Structura lor ceda rapid. Era slabă asemenea fundamentului credinței oamenilor ce au construit-o. Cât de ingrat! Metafizicul interpretat în favoarea stimulării de dopamină a conștiinței slabe și superstițioase a maselor. Ulterior instituționalizării credința termocentrala abandonată era doar o altă catedrală, o creație a unei minți superioare, dătătoare de speranță și confirmări ce, în lipsa semenilor ei inferiori, rămâne doar o ruină ce umple inutil peisajul pe care ceea ce este mai presus de om l-a creat tatăl ei. A fost o astfel de scânteie atunci când a făcut trocul cu provizii, doar ca să-și poată permite doza zilnică atunci când lua orice seringă pe care o găsea murdară, folosită, scăldat în urină, sânge și spermă, doar pentru 10 minute de euforie. Dansul ierarhic al scânteilor ardea în ei și ei, asemenea unei păduri incendiate din Lumea veche, ca atunci când s-a întors acasă de la aprovizionarea săptămânală și a găsit-o pe mama dezbrăcată, plângând și țipând isteric, după ce tocmai a fost violată de dealerii care nu au mai primit alimentele ce acopereau prețul drogurilor, furându-le astfel și carabina, alături de toată muniția. De ce nu s-ar bucura de căldura focului în zorii dimineții? Haram. Cu un ghiozdan militar în spate, niște pantaloni camuflați, înfipți în niște bocanci de piele cu o canistră de benzină golită, privea de sub glugă cum propria casă ardea. Focul era imens, semn că urma să mistuie și restul caselor din jur. Privea de pe câmp fumul gigantic ce acoperea strălucirea stelelor, intoxicăm zburătoarele ca și cum cancerul ar…