# a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

Versuri Minunea
- Marin Sorescu

trimise de CarynfoxCarynfox.

"Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte,
A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comună,
Care-a-ntors tot satul cu c***-n sus,
Că din Prejoi de la deal de la Pazu şi până la Nătărău la vale
Toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,
Au făcut scurtă la mână.
Ieşise pe-afară, că-i pierise somnul,
Era aşa cum încercase să doarmă,
În izmene, desculţ. Îşi zice: "Ia, să mă uit pe la vitele
Alea!
Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc",
Şi-odată, fâs! foşnea ceva în pătuiag.
Când se uită în sus – Dumnezeu!
Sta aşa în capul oaselor.
L-a întrebat: "Ce mai faci?"
Şi asta fusese totul.
Lumea voia lămuriri.
Bunăoară: – Şi zi, aşa, îl văzuşi?
– Îl văzui.
– Păi, cum?
– Păi, aşa.
Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit
Minunea,
Să priceapă tâlcul. Era şi prima minune pe comuna Bulzeşti,
"Acum s-or ţine lanţ", zicea Sandu lui Chioveanu,
Că noi, de când ne ştim, n-am văzut decât pe dracul.
– Scuipă, mă, în sân, nu pomeni numele necuratului, daţi-vă la
O parte, ho,
Lăsaţi omul să răsufle.
– Şi cum fu, mă, cum fu îmbrăcat?
"Hă, ce-l doare pe ăsta, ce ţoale are!"
"Era în razele ale bune ori alea de purtare?"
Şi, către ceilalţi: – Staţi aşa, să-l prindem cu fofârlica.
"Pe mine m-o fi vorbit Dumnezeu de bine,
Că toată noaptea sughiţai", adăugă sceptic Spânu.
Nea Lungu relata cazul cu rumegatul vitelor – spunea
C-a auzit foşnind în pătuiag, "Mă, ce să fie?"
Şi când s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu.

L-a întrebat: "Ce mai faci?"
Tu l-ai întrebat — ori el pe tine, ai?
Aici ceva nu era limpede în minune.
Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia.
Săteanul, buimăcit, spunea că el, bineînţeles, se pomenise îngânând,
Pentru că nu se aştepta la una ca asta,
L-a luat arătarea prea repede, atât l-a tăiat capul să-ntrebe
La momentul oportunist (prindea şi el câte un cuvânt din zbor
şi se căznea să-l brodească),
Dar tot Lungu susţinea şi altminterea, adică Dumnezeu
Îl întrebase,
Blând şi aşezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul
Lui de aur,
Că sclipea totul în jur. Îi era chiar teamă să nu dea foc
La ceva, cu strălucirea-i,
Se mai alege si cu casa arsă.
Zice: "Ce mai faci?"
– Şi tu ce-ai răspuns, mormolocule, ţipa una,
care nu reuşea
Să se-apropie mai în faţă, poate Veta lui Iedu.
Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele.
Uu-u! că n-am fost eu.
Ştiam ce să zic!
Ieri mi s-a umflat boul – aşa degeaba – şi-a pleznit. Bărbatul
Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi.
Ăla din pătuiag ştie toate astea?
Tu, dacă ţi s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi?
O fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot.
– Păi, eu l-am întrebat.. adică.. m-a întrebat..
Lăsaţi-l, oameni buni, în pace, nu vedeţi că s-a prostit, e zăltat,
L-a pocit azi-noapte, o fi rămas şi cu gura moale.
– Ia fă, mă, gura aşa.
– Semăna c-un sfânt, spune omul pe gânduri.
Plutea pe un tron de foc.. şi zbârr peste case.. dând din
Bărbie.. Eu nu ştiu acum.. ce-o să se întâmple cu mine?
Dar simt o-mpăcare mare.
Lungu era un om la locul lui,
Nu-i plăcea să se amestece în nimic, un timid, şi deodată se
Pomenise luat pe sus, înconjurat de toţi, toţi se uitau în gura
Lui, ce să le spuie?
Măria Bălii se apropie, c-un scăunel: "Na sfinţia ta, predică-te!"
– Ce face?
– Suie-te aici, să te vadă tot satul şi predică! Spune-le
Hoţilor ăstora să se lase de rele.
– Care hoţi?
– Nouă, la toţi, nu vezi că nu se mai poate trăi, suntem nişte
Păcătoşi!
A venit vremea de-apoi, mă, ori ne pocăim, ori.. Hai, ce mă
Laşi colea pe mine?
Dumneata se cheamă de-acum că eşti sfânt,
te-a ales pe dumneata,
Hai, pune-te aici,
Închinaţi-vă, oameni buni!
Măria Bălii cădea-n genunchi, făcea mătănii, dar sfântul
Sta-ncurcat rău..
S-a suit pe scăunelul care se hâţâna, s-a dat jos, s-a mai
Suit o dată, îl trecuse năduşeala,
S-a proptit bine pe picioarele răşchirate şi-a zis:
E-ei! ,
Azvârlind mâinile-n lături.
După aia s-a dat jos.
Lumea s-a-mprăştiat. Ţaţa Măria şi-a luat scaunul şi
Lungu, rămas singur, a mai spus o dată: E-ei!
După aia - ce l-o fi apucat? — că odată s-a schimbat la faţă,
A prins un fel de transparenţă,
Dar rău de tot,
Că a intrat într-un sac rupt,
Şi-a pus o coroană de mărăcini de roşcov în jurul gâtului
Şi-a plecat să propovăduiască în pustiu.
A ajuns aşa, înotând prin pustiu, şi certând omenirea
Până aproape de Caracal." (Marin Sorescu – Minunea, din volumul "La lilieci, poeme" (Cartea întâi), Editura Eminescu, 1973).