Boltă de azur, clopot tăcut,
sub care Dumnezeu îşi rânduieşte anotimpurile:
bucuriilor – alte străluciri mai adaugă,
întristărilor – mări de lacrimi,
deznădejdi pe care cu nimeni nu le împarţi.
Iar când singur omul rămâne,
foarte singur, între munţi de durere –
orizontul deasupra lui,
nu-i decât o îngustă fâşie,
o linie dreaptă, un cablu
pe care rândunica nu se aşază să cânte.