Aud iarna cum vine cu paÅŸi de cristal..
Lungile nopţi se suprapun
pe veghea însingurată a mamei –
vântule tu,
legat la ochi cu tulpan de zăpadă,
ram de măr,
ce încă mai porţi
în seva ta adormită
stropi scânteietori
din trecuta bucurie a unor copii amărâţi,
nu-i bateţi la geamul de dor,
nu-i amăgiţi aşteptarea.
Iată-mi grijile,
anevoios trecând apa speranţei,
iată visele,
întristările mele de aur;
iată liniştea
din care abia apuc să zăresc
azuria ei haină –
bântuiţi-le!.
Răvăşiţi oglinda gândului,
pe care nimănui nu-l arăt,
rărunchii de lebădă străvezie ai clipei –
tulburaţi-i
când sunt dusă spre gură de rai
sau spre gură de lup,
dar mamei – nu-i amăgiţi aşteptarea.
1987