De s-ar povestii prin luminisuri
Isprava ta necuvantatoare
Chiar si pigmentul intreg de verzisuri
Te-ar trage in pamant, sa-ti ceri iertare.
Tu, lasa luna unde e, ea nu te misca
De ce sa rupi o rochie-atat de minunata?
C-o poarta cerul cu atata sete
Cu oboseala ta se sparge si se-mbata.
Si las-o sa se duca unde-apuca
Oricum nici nu stie pe unde merge
O sa se-ntoarca daca o sa ajunga
La gandul pe care azi, nu-l intelege.
Si hai sa impaturim lumea intreaga
Inainte sa ne sfideze, ei, nebunii.
Apuca tu, de colturi, tre sa traga
Tocmai de la marginile lumii..
La inceput si eu am fost o poezie
Si nu-mi imaginam vreodata-n viata
Ca cine vrea, darama lumi, si poate scrie
Si ce-are cu triliarde de-ani in fata.
Dar ce sunt anii pentru oameni?
Doar niste numere-aruncate alandala
La fel de-asemenea ca niste galbeni
Ei singuri insasi isi poarta povara.
M-au urmarit fulgerele pana aici, din departare
Nu ma vor ierta daca vor afla ca ti-am vorbit
Ca ei ma vor mort, fara suflare
Sa-mi curga focu lor in vene la asfintit