Memorialul legat de alcătuirea acestei cărţi - versuri Grigore Din Nareg | Versuri.ro
Memorialul legat de alcătuirea acestei cărţi - versuri Grigore Din Nareg | Versuri.ro
spacer
spacer
spacer
Spacer
  Versuri >> G >> GR >> Grigore Din Nareg >> Memorialul legat de alcătuirea acestei cărţi
Urmăreşte artist

Versuri Grigore Din Nareg - Memorialul legat de alcătuirea acestei cărţi

trimise de MaraMara.

Am compus această Carte:
pus-am temeliile, -am clădit-o, -am rânduit-o,
mobilat-o-am, împodobit-o,
strâns-am, adunat-am,
o am ridicat şi arătat;

făţuit-am într-o minunată şi-omogenă-alcătuire
feluritele compuneri ale scrierii acesteia de roade plină.

Eu: Grigorie, ieromonahul,
cel din urmă dintre toţi poeţii,
Doctorul cel mai neînsemnat,

Dimpreună cu Hovhanes, sfântul nostru frate după nume,
mănăstirii prea-cinstite şi slăvite din Nareg călugăr.
Amândoi trăind să fim un singur trup ce-i gânditor,
doar un singur chip,
nu fraţi numai
ci cu-o singură suflare ambii respirând aceeaşi viaţă monahală
cinstea-aceeaşi şi convingerile-aceleaşi noi având,
cu aceiaşi ochi privind, perechile-amândouă, spre un singur şi acelaşi drum duhovnicesc.

*

Pe umeri ţin povara zilei
şi când soseşte ceasul plăţii, făr' de a fi primit nimica ies!
De sunt departe, strajă n-am la gură când mă laud,
iar când răspuns se cade ca să dau, tac mâlc şi n-am cuvânt!
La răsărit, eu par bogat,
iar seara rătăcesc cu mâna goală!...
Adorm cuprins de remuşcări
şi mă trezesc speriat şi spăimântat!
(din Oda 71, II)

*
De văd vreun ostaş,
m-aştept la moarte.

De văd un sol,
la dojeniri.

De e aprod,
la condamnare.

de-i un predicator,
să-şi scuture de pe picioare pulberea.

De este credincios,
aştept reproşul.

De-i om sever,
remarci usturătoare!

De-s încercat cu proba apei,
mor.

De iau otravă până la judeţ,
eu pier.

De văd că bunurile se împart,
ştiind cât sunt de rău, eu îmi iau câmpii.

De-ndat' ce-o mână se ridică,
mă încovoi.

Zărind chiar şi o sperietoare,
tresar.

De-aud un trăznet cât de mic,
mă înfior.
(din Oda 23, III)

*

Sunt sclavul morţii şi-al corupţiei;
sunt chinuit în chip inexorabil;
vândut sunt făr'-a mai putea să fiu răscumpărat;
tăiat sunt, altoit nu voi mai fi!

Sunt stins şi nu e cu putinţă să mai fiu aprins;
sunt ruinat definitiv;
sunt doborât şi ridicat nu mai pot fi!
(din Oda 71, II)

Când eu, ce-acum ritoric sunt şi înrăuritor,
cu pasul mândru şi cu fruntea sus,
întins voi sta, hoit neclintit,
lipsit de grai,
cu mâinile legate,
cu mădulare-nţepenite,
cu buzele închise,
cu ochii tot la fel;

lemn nemişcat,
trunchi ars pe jumătate;

statuie fără simţuri,
icoană mută,
ne'nsufleţită fiinţă;

de milă veşnică privelişte,
nenorocită formă,
lugubru chip;
obraz de plâns,
efigie lamentabilă,
tăcută limbă;
uscată iarbă,
floare vestejită,
trecută frumuseţe
şi lampă stinsă;

piept gol,
pustie inimă,
necrâcnitoare simţuri,
izvor secat;

trup prea livid,
cu măruntaie-n putrejune,
cort dărâmat;

crengi frânte,
-ncheieturi fărmate,
copac tăiat, cu rădăcini fierăstruite;

abandonată casă,
câmp ce a fost cules,
o plantă dezrădăcinată;

prieten ce am devenit străin,
uitată magazie,
muceziciune îngropată,
respingătoare şi abominabilă;

încurcă-lume alungat,
schelet dispreţuit,
zdrobit sub tălpi,
ca tot ce-i josnic!
(din Oda 73, II)

*
Afirm din vârful buzelor
şi mint pe dinăuntru,
cu dreapta dau,
cu stânga fur de sting!...

Pe dinafară-n înger mă preschimb,
în taină – într-un diavol;
mă ţin drept pe picioare,
în duh, în schimb, mă clatin!

Sunt plin de chipuri mincinoase
şi mă înşel cu adevărat;
mă fac că-s drept,
de fapt – trădez!

Sunt aşezat în corul celor blânzi,
iar eu cu demonii mă-nvârt în horă.
(din Oda 71, II)

*

A Rigăi slugi grăbite-s, fără milă;
pe unii-i poftesc la viaţă,
pe alţii-i condamnă la ruşine;

le-arată unora un chip surâzător,
iar mie mi-l închipuie cumplit, de spaimă plin;

pe unii îi cinstesc cu strălucitele lumini,
şi altora vestesc pierzania lor de moarte.
(din Oda 79, III)

*

Acum să rog o fiinţă din pământ născută,
eu, muritor şi rob iluziei,
când e zadarnic ca să strig?

... Un frate după sânge,
când însuşi el nevoie are de un sprijin pentru pacea duhului din sine?

Pe tatăl pământesc, când îngrijirea-i mi-a lipsit pe cât şi zilele-i scădeau?

Pe maica mea ce în dureri născutu-m-a,
când mila-i încetă odată ce-a plecat din viaţă?
(din Oda 51, I)

*

M-am rătăcit printre sălbaticele-mi gânduri dând frâu slobod deşănţatelor purtări;
am îndrăznit ca să rostesc cu buzele lumeştile cuvinte;
m-am dăruit cu frenezie şi neîncetat atâtor fapte ruşinoase!

Şi m-am umflat, m-am înălţat,
eu care cât pe ce era să mă afund sub glie!

Şi arogant am devenit,
trufaş,
eu care sufletul măcar nu-mi drămuiesc, suflarea s-o inspire.

Plin de orgoliu-am fost, eu, pulbere cu viaţă;
pe mândru l-am jucat, eu, lut cu darul vorbei;
am fost semeţ, eu, glod de râs;

umplutu-m-am de mine însumi, eu ce-s cenuşă bună de-aruncat;
şi mână-am ridicat, eu – cupă vrednică de sfărâmare!

Mai mult, m-am dat drept fiinţă superioară
iar, eu, om care-am decăzut, închisu-m-am în mine însumi,
noroi ce pot gândi;

ca un nemuritor eu mi-am dat aere,
eu care morţii-s dat cu patrupedele!
(din Oda, 20, II)

*
Cum pot om să mă numesc,
eu care-ntre cei neoameni ies la număr?

Cum să mi se spună fiinţă gânditoare
mie ce-mpărtăşesc stupiditatea dobitoacelor?

Cum să fiu eu fiinţă văzătoare,
când lumina stins-am dintru mine?

Şi sensibil c-aş fi vestea să se ducă,
eu ce atâtea porţi închis-am câte simţuri am?
(din Oda 21, III)

*

Chip trist
şi licăr negurat,
uscată prospeţime
şi buze subţiate;

pierdută-i frumuseţea-n trăsături,
mi-e duhul mohorât,
schimbată vocea,
stă capu-ncovoiat...

Duh fără semeţire
şi inimă înfrântă,

nenorocit ce nu-ndrăzneşte să mai ceară dar,
stricat ce nu-ndrăzneşte să implore;

rătăcitor ce vinovat se ştie,
înfometat neajutorat, cum se cuvine,
de foame chinuit, c-aşa se cade;

lovit şi vrednic de lovire,
la moarte condamnat de propria-i mărturie,
un ticălos ce singur se blesteamă.
(din Oda 29, II)

*

Cântarea noii Cărţi de Plângeri glăsuieşte
s-audă toate vârstele de oameni vieţuind pe glod;
atât prin întocmire, cât şi prin descrierile ei
reflectă-n sine şi acuză patimile rele
a tuturor, în manifestarea lor,

pe cât se-mpărtăşeşte autorul
din slăbiciunile oricărui om.

Se adresează grupurilor numeroase de creştini
din universu-ntreg,
acelora ajunşi în ceasul cel dintâi,
chemaţilor la ceasul de al doilea, vârsta matură,
acelora ce fură îndemnaţi către sfârşitul zilei,
o bătrâneţe fără trudă multă;

şi vinovaţilor şi drepţilor,
înfumuratului cel încruntat ce-i încântat de sineşi
şi celui care a greşit şi singur ce se judecă;
şi celor liberi şi boierilor ce glia stăpânesc,
acelor din starea de mijloc şi nobilimii titlul ce îşi lasă moştenire,
ţăranilor şi-aristocraţilor;

şi celor buni şi ucigaşilor;
învinşilor şi curajoşilor,
şi sclavilor şi celor înrobiţi;

bărbaţilor, femeilor,
poruncitorilor şi celor ce-ascultare dau,
acelora de sus şi umiliţilor,
la mari şi mici,
acelora de seamă şi norodului de rând;

şi cavalerilor şi pedestraşilor;
şi orăşenilor şi celor de la ţară
şi regilor semeţi ce-s stăpâniţi de frâul Celui Rău.
(din Oda 33, II)





Spacer
Spacer  Caută    cu Google direct


 Traducere automată



Autentificare
Close 


  spacer
Versiunea mobilă | RSS | Arhivă stiri | Arhivă cereri | Parteneri media | Resurse | Condiții de utilizare | Politica de confidentialitate | Contact
 
 

#   a   b   c   d   e   f   g   h   i   j   k   l   m   n   o   p   q   r   s   t   u   v   w   x   y   z