Sunt flori de tot felul – cine nu ştie?
şi oameni diferiţi, iară şi iară,
cei prefăcuţi, cu orice te îmbie,
există moralisti şi pierde-vară.
Le recunoşti după miros şi formă,
iar pe făţarnici după nasul gros.
Unii se-abat prin izuri de la normă,
mizează pe extazul prin miros.
Dar floarea asta minunată: cer,
soare, pământ şi lună, stea eternă,
e una totul, un rotund mister
fără sfârşit, o magică lanternă.
Cu cât e chipul nopţii mai întunecat,
cu-atât mai clar şi mai adânc sporeşte:
totul pluteşte dar stă nemişcat.
Doar vântul licăreşte şi sclipeşte.
Doar ţelul lui e pus în adieri,
doar el în risipire se-mplineşte,
poznaşul lumii, însă nicăieri
nici o sămânţă nu şi-o iroseste.