Am să vă spun povestea ce-am reuşit s-ascult
Pe-un ţărm atât de aspru şi de bătut de vânt,
Încât din începutu-i, în tot acel tumult,
N-am înţeles nici timpul, nici locul pe Pământ.
E, sigur, din vechime, e de pe vremea când,
Cu suliţe şi pietre sau ocrotiţi de foc,
Întâii dintre oameni se apărau luptând
Cu fiarele, cu noaptea, cu ultimul soroc.
Povestea mea o-ncepe un vânător de-atunci,
Cu ochi lucind albastru, puternic şi rebel,
Ne'nduplecat în lupte, neascultând porunci,
Temut de toţi cei care se înfruntau cu el.
Nu căuta putere – puterea.. el era,
Nu-i trebuia şefia şi nici vreun rang înalt;
Voia singurătate, dar şi cu ei să stea,
Simţea că el e altfel, iar ei ştiau că-i alt.
Se-ndepărta adesea de tot ce cunoştea
Chemat de neştiutul ţinuturilor noi
Şi cu speranţa vie de a găsi ceva
Ce-ar duce în uitare întoarcerea-napoi.
Trecuse munţi şi codri, vânase în pustiu,
Făcuse foc în peşteri deasupra mult de nori,
Băuse din izvoare c-un colorit mai viu
Decât un strop de rouă la prima rază-n zori..
Se odihnea pe-o stâncă din malul unui lac
Ce-i atrăgea privirea cu apa-i de cristal,
Când i-a-ntâlnit privirea. Înmărmurit, buimac,
S-a întrebat, privind-o: "E-al visului final?.
E ea, aceea care, de-atâta timp, în vis,
Mă cheamă şi m-aşteaptă, mă arde cu priviri
Pierdute-n ale mele, aceea ce-a promis
Că-mi va opri cărarea atâtor rătăciri?".
Iar ea, c-un gest molatic de braţ marmoreean,
Şi-a întregit chemarea şi a rămas a lui
Pe-un ţărm pierdut de lume al unui lac montan,
Albastru-n ochi albaştri, adânc în ochi căprui.
Povestea lor, şoptită în adieri de vânt,
La focul dintr-o noapte pe-un ţărm îndepărtat,
Mi-a amintit că visul iubirii pe Pământ
Trăia atunci când omul s-o afle a-ncercat.
Daniel Vişan-Dimitriu
(28 oct. 2017, Craiova)