O, zeu trufaş, de ce a trebuit
copacul meu, ce se-nălţa în crâng
atât de mândru şi de împlinit,
să mi-l distrugi? Ştiai că am să-l plâng?.
Ce ţi-a făcut? De ce mi l-ai trăznit
cu biciul tău? Era nevinovat,
era frumos şi-adesea, fericit,
din umbra lui, la ceruri m-am rugat.
Acum, gândind la tine, zeu trufaş
c-un trai ce-l vrei intens, mă-ntreb: "Poţi, oare,
acolo, în al zeilor sălaş,
să n-ai, în viaţă, nicio remuşcare?".
Credeam că ai. O vreme-am aşteptat
să umpli golul, îţi era uşor:
pe-acelaşi loc, puteai să fi plantat
un altul, mic, să nu-mi mai fie dor.
Şi, poate, peste-un timp l-aş fi uitat
pe cel ce-a fost. Puteai, nu, zeu trufaş?
Dar ţie, -n lumea ta, nu ţi-a păsat,
tu eşti etern!"Regrete, zeii?! Aş!".
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol."Eterna căutare")