Şi se făcea că, singur, urc o scară
cu treptele pierdute printre nori
ce mă atrag pufoşi, ispititori,
spre dincolo de ei, un fel de ţară.
în care îmi promit o primăvară
ca singur şi continuu anotimp,
în care pot să uit de vechiul timp,
de tot ce-a fost, căci va rămâne-afară.
Deodată, însă, a ieşit suspinul
din sufletul ce îl ţinea închis,
iar pasu-mi s-a oprit, simţindu-i chinul.
şi-a renunţat la orice paradis
în care totu-i fals, chiar şi seninul
din vorbele rămase doar.. un vis.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol."Oare")