# a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

Versuri Cuvintele eternului cărăbier - glosă -
- Daniel Vişan-Dimitriu

Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un şuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Împrăştiindu-se în veşnicie
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Mă fascinează o călătorie
Spre lumi ascunse dincolo de cer.

Şi, totuşi, ziua-ceea mi-a rămas
Întipărită-n gândul de tăcere
Închis acolo-n locul de popas
Al amintirii ce, treptat, îmi piere
Ca fumul, ascultând chemări din zarea
Spre care altădată, amândoi,
Ne îndreptam privirea, nu mirarea,
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.

Nu ştiu ce zi era: cu nori, senină..
Din gânduri şi cuvinte-a dispărut
Deşi, din ea, mai simt un gust de vină
Şi-n suflet un abis de netrecut;
Iar zborul meu.. de-atunci, de cer, mă tem,
Dar urc, desculţ, pe culmile înalte,
Cu gândul că şi ziua de blestem,
Era o zi ca toate celelalte.

Cuvintele mi-au revenit, stinghere,
Nefericite-n strălucirea lor,
Simţindu-se comete în cădere
Din cerul, singur el, nemuritor.
Au încercat tăcerea să-mi răpună,
Să umple tot abisul dintre noi
C-o mare de cuvinte, în furtună,
Rostogolită-n timp ca un şuvoi.

N-au reuşit! Cuvintele acele
Aveau înscrise-n ele alt destin
Născut demult, în visurile mele,
Dar care lor le e, acum, străin.
Porneau la drum din sinea mea, flămândă,
C-un singur scop: în alta să exalte
O inimă arzândă, fremătândă
Ce, uneori, mai pare să tresalte,.

Cuvintele? – purtau hlamida care

În urma ei, lăsa un zvon de dor,
Lumina de suspin vindecătoare
Şi-mbrăţişări de aripi într-un zbor;
Aveau culori de flori de curcubeu
Din stelele ce şi-au dorit să fie
Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,
Împrăştiindu-se în veşnicie.

Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,
Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau
Şi-ar fi purtat cu ele-n infinit
Spre suflete ce-n aştri murmurau.
S-au reîntors cu muzica din stele,
Şi cu o parte-a viselor din cer
A îngerilor ce zburau prin ele
Cu străluciri de stele ce nu pier;.

Erau aceleaşi, dar acum păreau
Strălucitoare ca-ntr-o epopee
În care, pe măsură ce treceau,
Primeau o netezime marmoree.
Le-am adunat pe toate, instinctiv
Şi, pentru tot ce-a fost şi va să fie,
Cuvintele mi-au devenit motiv:
Mă fascinează o călătorie.

Voi merge unde ele toate-au fost
Şi voi cânta cu îngerii-mpreună,
Iar dacă voi găsi un adăpost
În stele care nu vor să apună,
Voi duce-acolo-aducerile-aminte
Şi voi pluti, etern cărăbier,
Pe marea lacrimilor de cuvinte
Spre lumi ascunse dincolo de cer.

Spre lumi ascunse dincolo de cer,
Mă fascinează o călătorie
Cu străluciri de stele ce nu pier
Împrăştiindu-se în veşnicie
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Rostogolită-n timp ca un şuvoi..
Era o zi ca toate celelalte
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.

Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol."Cântecul visurilor")