Când ai plecat, luând cu tine visul,
cortina a căzut pe-o scenă goală,
din care dispăruse compromisul,
şi-un ultim spectator ieşea din sală.
Cu paşi crispaţi, pe drumul spre niciunde,
în furia-ţi cescândă, purpurie,
nu te-ntrebai de ce sau când şi unde
un vis murit mai poate să învie.
În echilibrul tău cel îndoielnic
îţi depănai o droaie de cuvinte,
dar, după-o vreme, pasul şovăielnic,
ţi s-a oprit, sub grele simţăminte.
Şi te-ai întors din drumul tău, cel care,
în fuga ta, nu te-ai gândit, grăbită,
că două sensuri poate nu mai are,
iar înapoi nu eşti binevenită.
În faţa uşilor, de-acum închise,
îţi este dor de scena de-altădată,
ai vrea aplauze şi alte vise,
sub o cortină iarăşi ridicată.
Dar vechiul vis e mort, iar vechea piesă
nu se mai joacă-n vechile decoruri,
ci într-un teatru nou, la altă-adresă,
cu vise noi, alăturate-n zboruri.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol."Zece")