Singurătatea-mi umflă pieptul în fiecare dimineaţă
Păi EU şi-o tăcere nesfârşită îmi zguduie trupul Ce
organ va mai deschide gura Ce funcţie îmi va da zi
ua de azi Cine cască la orizont Care pe care Un a
nimal domestic îmi nuanţează răbdarea cotidian
Alchimia inimii
vede-n jur
numai
aur
Însă
eu
am moştenit
tot
plumbul
lui
Bacovia.
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II