# a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z

Versuri Vânătorul
- Atila

trimise de AtilaAtila.

Nu mai vreau să simt nimic,
Nu mai vreau să ştiu nimic,
Nici măcar ce anotimp e
Nu mai simt, nu mai vreau, nu mai simt.

Zici că m-am prăbuşit deodată,
Forţa-n forma: realitate memorată,
Cine sunt eu? Eu sunt omu', eu sunt leu',
Vânătoru' din savana, vreau şi carnea şi trofeu'.

Pentru cine? Cum să-mi demonstrez eu mie?!
Existenţa din hârtie peste care zeul scrie,
Conştiinţă din peniţă, curge viaţa asta-nchisă
Doar în ochii spectatorului cu poziţie fixă.

Asta-i totu'? Nu ştiu sigur dacă-i totu', frate,
Fiindcă simt că vin de-acolo, unde toate-s adunate.
Dimineaţă când mă scol, trebuie să intru-n rol,
Multe uşi cu multe nume pe un singur coridor.

E spaţiu', timpu', liberu' arbitru,
Parcă văd o conexiune, parcă, parcă infinitu'
Mă trage către el în farfuria zburătoare,
Să-mi arate că departe-i mai aproape decât pare.

Mai aproape ca sărutu' când ai buzele-ngheţate
Şi frisoane şi ţi-e frică că o să se-ntoarcă toate,
Alea, celelalte, da' să ştii că-s lângă tine,
Cât timp mă priveşti în faţă, n-are cum să se termine.

Nu pleca! Nu pleca, c-o să dispar!
Oamenii-s fantome, acum mi-e atât de clar.
Sunt umbre, urme, sunt scrisori lăsate,
Rugăciuni neauzite; Doamne, câtă noapte!.

Câtă linişte de fapt şi câte glasuri ar fi fost,
De n-aş fi atât de surd, aş putea să te cunosc.
Las' că ne cunoaştem noi cumva din altă parte,

Somnu' zeului ce naşte ce numim noi realitate.

Realitate? Date şi concluzii,
Schimbătoare macarale ce clădesc mereu iluzii,
Ca o inimă naivă sau o inimă ce ştie
Că aşteptarea are sens doar în lumină târzie.

Când se lasă orizontu' mai pe spate,
Arcuind focul cel roşu, vânătoru' trage-n noapte,
Lăsând urme ca de ruj pe obrazu-ntunecat,
Senzaţia-i poezie în limbaju' memorat
De piele şi de oase, terminaţiile nervoase
Aprinse ca felinare pe străzile-ntunecoase.

Şi văd fulgii în lumină, fiecare-n forma lui
În oglinda îngheţată: văd geometria omului.
Oglindă, Oglinjoară. m-au făcut băieţii iară
De prea multe certitudini, e natura ce repară
Omul ca pe-un lego, dar din semne de-ntrebare.

Dându-i peste nas şi ego că nu-nvaţă, de nu-l doare,
Doare lumea, doare mersul ăsta greu
Prin zăpada care taie multe linii de troleu,
Multe inimi drept trofeu, dar vânătoru' vede
Că savana lui e mică şi-ntre toate se cam pierde
Ca fise la ruletă, ca visele-ntr-o rulotă.

Pe o plajă doar cu tine, ca poeţii în bancnotă,
Ca pomeţii între farduri, Polonia între pacturi,
Demone cu zâmbet roşu, oare, când o să te saturi?
Lasă-mă să fiu, cât de mult pot eu să fiu,
Privitoru' către stele ce le-atinge-ntr-un târziu, neast
Împăratu' cel albastru ca oceanu-ntunecat
Care scrie din adâncuri despre toate care ard.


Mai multe versuri Atila >>