Singurătatea e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.