Noapte de Decemvrie - versuri Alexandru Macedonski | Versuri.ro
Noapte de Decemvrie - versuri Alexandru Macedonski | Versuri.ro
spacer
spacer
spacer
Spacer
  Versuri >> A >> AL >> Alexandru Macedonski >> Noapte de Decemvrie
Urmăreşte artist

Versuri Alexandru Macedonski - Noapte de Decemvrie


Pustie si alba e camera moarta...
Si focul sub vatra se stinge scrumit...
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o scanteie in ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o scanteie in ochiu-adormit.

Pustie si alba e-ntinsa campie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie,
Si luna-l priveste cu ochi-otelit...
E-n negura noptii un alb monolit...
Si luna-l priveste cu ochi otelit.

Nametii de umbra in juru-i s-aduna...
Faptura de huma de mult a pierit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna
Chiar alba odaie in noapte-a murit... —
Faptura de huma de mult a pierit.

E moarta odaia, si mort e poetul...
In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit...
Iar crivatul tipa... — dar el, ce-a gresit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Si luna e rece in el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatr
54a8
a, deodata, clipeste...
Pe ziduri, alearga albastre naluci...
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste...
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? "

Si flacara spune: "Aduc inspirarea...
Asculta, si canta, si tanar refii...
In slava-nvierii ineaca oftarea...
Avut si puternic emir, voi sa fii. "
Si flacara spune: "Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.

Rastristea zapezii de-afara, dispare...
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare,
Si iata-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc... —
Havuzele canta... — voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i — ori spuza, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita
Bagdadul, poiana de roze si crini
Djamii — minarete — si cer ce palpita.

Si el e emirul, si toate le are...
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l rapeste credinta — vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flacari — departe
De ea o pustie imensa-l desparte,
Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Si dulce e viata in rozul Bagdad.

Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astru,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iata si ziua cand robii si-armeaza...
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira — in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila...

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica...
Si lacrima, clara, luceste, si pica...

Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea...
Curmalii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, — dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata...
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata
— La Meka, plecat-am a merge si eu.
— La Meka? La Meka?... — si vocea ciudata
— La Meka! La Meka! rasuna mereu.

Si pleaca drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste...
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca...
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.

In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta
E dreapta — tot dreapta — dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg
Si el nainteaza, dar zilele curg.

Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
In ochi o naluca de sange — in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu — s-atat
Si toti nainteaza sub flacari de soare.

Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant
Luceste, vibreaza, si-ntruna se-ntinde.

Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata...
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna in clipa le scurg
Dar chinul reincepe, si zilele curg.

Si tot nu s-arata naluca sublima...
Si apa, in foale, descreste mereu...
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.

Si tot nu s-arata cetatea de vise...
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc...
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca...
Cand setea, cand foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n flacari, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile...
Nainte — in laturi — napoi — pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare...
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tamplele... — ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndarjiti...
Bat tamplele... — ochii sunt demoni cumpliti.

Abia mai paseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta...
Dar iata... — parere sa fie, sau, ea?...
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste... Emirul puterea si-o strange...
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.

Spre albele ziduri, alearga — alearga,
Si albele ziduri, lucesc — stralucesc,
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, — stralucesc!

Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Si poamele de-aur lucesc — stralucesc
Iar alba cetate ramane naluca.

Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Ramane naluca in zarea pustiei
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta...

Pe cand sovaieste camila ce-l poarta...
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta...

Si moare emirul sub jarul pustiei
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, — s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.






Spacer
Spacer  Caută    cu Google direct


 Traducere automată



Autentificare
Close 


  spacer
Versiunea mobilă | RSS | Arhivă stiri | Arhivă cereri | Parteneri media | Resurse | Condiții de utilizare | Politica de confidentialitate | Contact
 
 

#   a   b   c   d   e   f   g   h   i   j   k   l   m   n   o   p   q   r   s   t   u   v   w   x   y   z